Iubeste-o! Capitolul 2: Intrebari si sfaturi

- Poate nu ştii... bineînţeles că nu ştii... Tata a murit, Lorelei.

- Oh! Şi eşti bine?

- Tot mai bine. Au trecut două luni de atunci.

- Înţeleg de ce nu mi-ai scris deloc atunci. Au trecut două luni şi tu trebuie să...

- ... să urc pe tron, da. Deocamdată mama a făcut asta. Dar trebuie să-i iau locul în cel mult un an. 

- Aha. 

- Şi trebuie să mă însor.

- Ok, lege stupidă. Nu-mi amintesc de ea. 

- Nici nu există o astfel de lege. Lumea face presiuni. Şi trebuie să o fac pentru că ... să spunem doar că nu am avut o foarte bună publicitate în ultima vreme şi nu vrem să supărăm pe nimeni.

- Şi oamenii ăştia care fac presiuni au pe cineva în minte?

- Cam aşa ceva. E cineva cu care ies de doi ani. 

- Cineva care ar putea fi regina Danemarcei?

- Mda...

- Cineva care nu e destul de bun pentru tine?

  De ce ştia mereu chestiile astea. De ce ştia mereu ce întrebare să pună?

- Nu aş spune aşa... Doar că...

- Eşti nesigur. De ce? Au fost totuşi doi ani. Nu înseamnă nimic?

  Poate ar fi în semnat, dacă nu te-aş fi cunoscut pe tine, se gândi Edvard.

- Nu înseamnă ceva atât de mare. E restul vieţii mele...

- Şi ai venit să-ţi dau un sfat?

- Da.

- E destul de aiurea. Dar sunt aici pentru tine. nu? Voi fi mereu. 

  Urmă o pauză. Lorelei nu mai zâmbea acum, în schimb avea o faţă gravă când întrebă:

- O iubeşti?

  Edvard nu răspunse, dar îşi coborî privirea asupra mâinilor ei împreunate pe paharul de vin. Tăcerea lui trezi un val de compasiune în sufletul lui Lorelei. Era enervant să fii obligat să faci ceva ce nu-ţi place. 

  Dar el avea o datorie importantă, ceva mai mare decât el. Dacă un popor întreg de oameni aştepta ceva de la el, atunci el trebuia să se adapteze. 

- Atunci e un singur răspuns: IUBEŞTE-O!

  Ed tresări când văzu hotărârea de pe chipul ei. 

- Atât de simplu?

- Atât. 

  Tăcerea care urmă fu apăsătoare. Neliniştea ultimelor zile reapăru când se gândi la tot ceea ce fusese spus. 

- Nu cumva vrei să devii regina Danemarcei?, încercă să detensioneze atmosfera.

- Nu tocmai. O să-i las...

- Alexandra.

- ... Alexandrei onoarea asta.

  Se întristă din nou când se gândi cât adevăr fusese de fapt în gluma lui slabă. Ar fi vrut să facă din Lorlelei soţia lui. Dar nu ar fi vrut să facă din ea o regină. Ea nu era aşa. Nu se arăta pe scenă. Prefera să stea după cortină, de unde să coordoneze totul. O mie de întrebări fără răspuns îi veniră din nou în minte. 

  De ce se ascunde femeia asta? Un om care se izola în halul ăla fără telefon, internet, ştiri de orice fel trebuia să fugă de ceva, nu? Dar de ce? O cunoştea de cinci ani şi de fapt nu ştia nimic despre ea. Nu ştia de unde venea, unde voia să meargă în continuare, de ce făcea tot ceea ce făcea. Ştia în schimb cum picta, iubea felul în care-şi dădea capul pe spate când râdea, felul în care se uita când cineva călca strâmb în casa ei.

Sunshine