-In ce?, am intrebat eu.
-In ceva anume... orice, mi-a spus ea.
-Cred in mine, nu e de ajuns?
-Fii serioasa! Ma refeream la... intelegi tu la ce ma refeream.
-Ma intrebi despre acea forta care nu apartine de lumea noastra, care iese din spatiul si din timpul nostru si care, totusi, e mereu aici?, am intrebat. Aici, cu fiecare din noi?
-Da.
-Nu... stiu ce sa-ti spun.
-Cum adica?!, s-a revoltat ea. Si atunci cum iti explici placerea? Fericirea? Iubirea? Existenta? Cum iti explici noi?!
-Poate ca eu cred. Poate ca exista mai multe forte, acolo undeva si poate ca eu cred in toate. Sau poate ca nu cred in nimic. Nu stiu... mi-e greu sa-ti spun acum. Iar noi, scumpo, noi suntem doar o intamplare.
Si-a apropiat fata de a mea si si-a pus o mana pe obrazul meu.
-Uite ce frumoasa e marea, ce frumoasa esti tu... esti sigura de ce spui?, m-a intrebat ea.
S-a apropiat si mai mult..
Tulip
Imi place in mod deosebit postarea aceasta...ma regeaseam adesea in cele scrise mai sus, adesea ma macinau zeci de intrebari „de ce-uri”..insa eu acum sunt convins ca avem un conducator divin, fara de care lumea toata ar fi un haos extrem...
RăspundețiȘtergereTe invit sa citesti o postare cu eventuale raspunsuri la intrebarile (lasate fara niciun raspuns concret) aici - http://trebuie-sa-asculti.blogspot.com/2011/10/nimic-nu-este-intamplator.html
La revedere!
Frumos, chiar imi place articolul:)
RăspundețiȘtergere