- Ce ar trebui să facem acum?, întrebă Robert, rupând tăcerea.
- Să o ajutăm pe mama. Şi e o singură cale prin care putem face asta. Tata. Ne-a spus că tata e în viaţă cu un motiv. Poate ne poate ajuta el.
- Şi cum se presupune că ar trebui să-l găsim?
- Nu ştiu, am răspuns. Cred... Carmen, ce ştii despre el?
- Mai nimic. Îmi amintesc că era din ... ceva oraş mic din Italia. Sau doar locuia acolo.
- Cum se numea oraşul?
- Dacă îmi arătaţi o hartă poate îmi amintesc.
Am făcut rapid rost de o hartă din biroul lui Ethan şi am pus-o pe Carmen să-şi verifice memoria. Se uită şi se uită şi se uită...
- Nu! Vreau o hartă mai detaliată.
- Ce sătuc cauţi, scumpo, de nu apare pe hartă?
- Mai bine ne uităm pe net, a propus Robert.
- Mai bine.
Am pornit repede laptopul, am găsit o hartă şi am pus-o pe Carmen din nou să caute.
- L-am găsit! Asta e!, ne-a spus, arătând spre un orăşel care avea vreo 30 de clădiri în total.
- Deci nu glumeai. Chiar e mic. Caste... Castelnuovo Berardenga. Ăsta da nume. Şi spui tu că în Caste ăsta ăl găsim pe tata.
- Nu prea cred, se băgă Nicholas. Dacă tot vorbim de un oraş atât de mic şi dacă tatăl tău tot se dă drept mort, nu crezi că s-ar ascunde într-un loc mai... Ştiu eu... Miami? New York?
- Nu. S-ar ascunde tot într-un loc mic. Dar altul. Dar, de ce s-ar ascunde?
- De fratele său malefic care o ţine ostatică pe mama ta?
- Trebuie să te felicit pentru o astfel de familie, mi-a spus Robert.
- Să nu cumva să îndrăzneşti!, izbucni Carmen.
- Gata, gata. Deci cum facem? Mergem să-l căutăm pe tata sau...?
- Mergem. Măine. Dar nu toţi. Doar Nicholas şi cu mine, anunţă Ethan.
- Şi cu mine, am adăugat. Nu vă descurcaţi la chestiile astea de familie fără mine.
A doua zi, spre seară eram în Toscana, rătăciţi, cătând un oraş minuscul. Când în sfârşit l-am găsit am ţipat de încântare, făcându-l pe Nicholas să spună ceva printre dinţi şi apoi să mă întrebe ce am.
- Ăsta e un orăşel ca-n filme. Cu obloane turcoaz la ferestre şi străduţe mici şi ghivece cu flori şi oameni care zâmbesc tuturor.
- N-am crezut să aud aşa ceva de la tine vreodată.
- Mda, nici eu, am spus revenindu-mi.
A trebuit să întrebăm doar vreo două persoane până să aflăm unde stătea tatăl meu. Îndrumaţi, am ajuns la o casă superbă, din piatră, cu obloane, bineînţeles, dar care părea părăsită. Era îngrijită, dar se vedea că nu locuise nimeni în ea de ceva timp. Ne-am apropiat şi am început să batem în uşă. Totul a fost zadarnic, bineînţeles.
Trecuseră vreo zece minute de când ne plimbam prin jurul casei, întrebându-ne cum am putea intra, când o doamnă mai în vârstă se apropie de noi. Ieşise dintr-o casă din apropiere. După ce a vorbit un timp în italiană cu Ethan , s-a întors spre mine, studiindu-mă din cap până în picioare cu foarte mare atenţie. Apoi, fără niciun alt cuvânt plecă spre casa ei.
- Ce a spus?
- Că ne aduce acum cheia. Se pare că ai nasul tatălui tău, mi-a explicat când, atât eu cât şi Nicholas ne-am uitat la el uimiţi.
- Da, are sens. Vine cineva pe care nu l-ai mai văzut niciodată, dar îi dai cheia de la o casă pentru că seamănă cu cineva. Cineva mi-a spus odată că seamăn cu Julia Roberts. Hai să încercăm şi la ea.
- Vorbind serios, doamna asta a primit indicaţii acum mulţi ani că exişti. Îţi ştie vârsta şi ştie cu cine trebuie să semeni. Se pare că tatăl tău i-a dat mulţi bani cu mult timp înainte pentru a avea ceva grijă de casa asta şi pentru a-ţi da cheia oricând vei veni. Mai mult nu vrea să spună.
Intram dintr-o cameră în alta şi nu descopeream nimic. Sertare, dulapuri, cutii, rafturi - toate goale. Da, era mobilă, erau perdele, erau cuverturi şi perne, ca în orice casă. Toate pline de praf şi fără niciun indiciu pentru noi. Nimic care să ne ajute să descoperim unde s-ar fi putut afla tatăl meu.
Jumătate de oră rătăcisem prin casă fără niciun rezultat, când mi-am dat seama de ceva. Între dormitorul principal şi una dintre băi era un spaţiu mult prea. Pereţii nu erau chiar atât de groşi. Aşadar, m-am apropiat de perete şi am bătut în el, sperând să aud ceea ce chiar s-a auzit. Suna a gol.
- Băieţi!, am strigat, iar Ethan şi Nicholas s-au prezentat imediat. Mutaţi dulapul ăsta, vă rog.
- Sigur, cum să nu. Asta e casa ei şi ea deja redecorează, comentă Nicholas în timp ce încercau să-l mişte. Dar nici nu se clinteşte.
- Nu? Şi mai tare, atunci.
L-am deschis încântată şi am intrat înauntru.
- Oh! Acum joacă de-a v-aţi ascunselea!
Când am tras de un mâner şi fundul dulapului s-a retras încet, cu un scârţâit zâmbetul i-a pierit. Am intrat toţi trei într-o minusculă încăpere din spatele dulapului.
- Nu-i place tatălui tău Narnia, sau ce?
Nebăgându-l în seamă, am început să mă uit prin teancul de hârtii împrăştiate pe jos şi pe o masă. Cineva plecase în mare grabă de acolo. Apoi, mai era o poză cu mine când aveam vreo 4 ani. Din obişnuinţă, am întors poza.
Edinburgh, 1995.
Eu nu fusesem niciodată în...
- Tata e în Edinburg !, am ţipat.
Am luat toate hârtiile cu noi şi am ieşit din camera aceea prăfoasă. Făcând alte cercetări, am găsit câteva foi care păreau banale calcule. Totuşi, am observat repede că pe fiecare era notată câte o literă în colţ.
- Luaţi rapid o foaie, am spus, şi scrieţi ce vă dictez. O,E, S, S, E, E, R, 7, R, T, T, D, B.
- Ce ar trebui să fie asta?
- Nu-s sigură. Hai să le aranjăm, să vedem ce iese.
- Întotdeauna mi-a plăcut Agatha Christie...
Ne-am certat asupra ordinii literelor, până când am reuşit să formăm ceva ce avea sens EDB, ROSE STREET, 7.
- Voila! Adresa tatei.
Sunshine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu