Iubeste-o! Capitolul 4: New York

După o zi luungă se aşezară din nou pe balansoarul din grădină. 

- Nu credeam că un om poate umbla atât de mult într-o zi, pe jos. Adică, palatul ăla din Copenhaga e imens şi mă mai plimb şi eu dar acum picioarele mele protestează, se plânse Edvard.

- Şi ale mele, crede-mă. Şi eu am ceva antrenament pentru astfel de plimbări.

  Deschiseră o nouă sticlă de vin, Ed turnă în pahare şi îşi începură oficial seara. Ajunseseră cu mult după ora cinei, dar nimic nu putea fi mai bun decât platourile pe care Mike le pregătise special pentru ei. Deşi tuturor li se păruse ciudat ca Lorelei să lipsească vreodată de la cină, nu puseseră nicio întrebare când aceasta îi anunţă că avea să-şi petreacă întreaga zi şi întreaga seară cu Edvard. Pentru că e un prieten... special, le spusese. Nimeni nu îndrăznise să-şi dea cu părerea asupra a ceea ce putea însemna cuvântul special în acel context.

- Îţi vine să crezi? Cu nimeni nu am mai avut până acum o a doua primă seară. 

- Asta pentru că asta e prima ta primă seară, scumpo. Niciodată nu ai lăsat pe cineva să te asculte pe TINE. De ce?

- New York.

- Ce s-a-ntâmplat în New York, până la urmă?

- Unde am rămas cu povestea aseară?

- Spueai că ai început să lucrezi într-o librărie. Şi pictai. Şi...

- Aşa. Lucram, aveam 19 ani... îţi dai seama ce urmează.

  Se opri. Părea că îi e atât de greu să povestească totul. Cuvintele le găsea greu. Dar imaginile... De n-ar fi fost toate imaginile alea care îi năvăleau în cap, întrerupându-i contactul cu realitatea. De n-ar fi fost imagini atât de oribile...

- Ai cunoscut pe cineva?, încercă Ed să o ajute.

- Da. La librăria aceea l-am cunoscut. Numele lui era Edward. Ce coincidenţă! Ei bine, pentru mine fusese clar de la început. Îmi plăcea de el, apoi am început să-l iubesc, până am ajuns să fiu îndrăgostită până peste cap. Din fericire, sentimenetele erau comune.

  Imagini din vremurile bune. Plimbări, zâmbete, şoape, toate o loveau cu o putere năucitoare. Ed observă imediat că avea ochii umezi. O luă cu grijă în braţe şi aşteptă. Ştia că avea nevoie de răbdare ca să ajungă la capătul acelei poveşti. Multă, multă răbdare. 

- A fost ceva în legătură cu tatăl tău? Poate nu i-a plăcut de el sau ceva?

- Nici vorbă. Dar dacă ar fi fost totutl atât de simplu... Nu. Tata îl plăcea pe Edward. Era glumeţ şi extrovertit şi totodată respectuos faţă de el. Era totul perfect din acest punct de vedere. De fapt, era bine din majoritatea punctelor de vedere. Am trăit aşa în New York vreo 2 ani. Mă mutasem deja cu Edward, deşi tata stătea la câteva străzi distanţă. Eu mai lucram încă în librăria aia, dar el era asistentul unui om de afaceri important. Nici nu mai ştiu despre ce afaceri era vorba. Poate ceva cu imobiliare. În fine, ce contează?

  Urmă o altă pauză. De data asta, Lorelei începu să plângă de-a binelea. Când o văzu aşa pentru prima dată în viaţa lui, Ed simţi un gol în stomac. Doar dacă ar fi putut să facă ceva... Dar ce? În afară de o îmbrăţişare, cu ce putea el să o ajute? Cum ar fi putut să şteargă trecutul care o bântuia?

- Uită-te la mine! Am ajuns să plâng în braţele tale din cauza unei poveşti idioate.

- Nu e doar o poveste. E trecut. Amintiri. Şi dor.

- Mie-mi spui? Ok, ok. Acum e momentul în care îmi revin şi povestesc mai departe, nu?, întrebă ştergându-şi lacrimile. Eram logodită cu Edward e vreo două luni când s-a întâmplat totul. Cred că ajunge o dată ca să înţelegă ce a fost. 11 septembrie, a spus, simţindu-şi deodată stomacul în piept şi inima luând-o la galop. El era la serviciu şi lucra într-unul din blestematele alea de turnuri. Nici măcar o bucăţică de haină nu a mai fost găsită din el. Am fugit într-acolo de cum am auzit de ce se întâmplase. Nu am avut curaj să mă uit la televizor ca să-mi dau seama care din turnuri fusese lovit prima dată. Am fugit doar înspre ele, sperând doar să nu fie cel în care lucra el. Apoi, când am ajuns eu acolo, a fost lovit şi al doilea. Trecuseră cât -10 minute? Oricum, al lui fusese primul. 

- Lorelei...

- Mda, asta a fost. 

- Şi tatăl tău?

- Asta a fost doar ironie a sorţii. A fost de o mie de ori mai stupid. Era pe strada aia şi a fost lovit de o bucată imensă de ...clădire. E clar că cineva... mai mare ca noi... a vrut să mă pună la o încercare. Un fel de test, probabil. Nu ştiu dacă l-am trecut sau nu. Ştiu că am pierdut destul cât pentru o viaţă. De aia sunt aici. De aici nu mai pot să aud de astfel de chestii şi nu mai prea au ce să-mi ia. Cel puţin am recuperat cenuşa tatei. M-am întors în fiecare oraş în care locuisem şi am vărsat câte puţin. Ştiu că sună extrem de sentimental, dar el aparţinea tuturor acelor locuri. Asta e povestea. Ăsta e New York-ul pe care l-am cunoscut eu.

  Îşi petrecu restul nopţii acolo, în braţele puternice ale lui Ed, cu imagini de coşmar trecându-i rând pe rând prin minte.

Sunshine