Capitolul 27

  Căsuţa doamnei Perez era acum cufundată cu totul într-un întuneric dens. Luna se ascunse după un nor, dar aveam cu noi o lanternă care să ne ajute. 

  Ne-am plimbat o vreme jur-împrejur, încercând să vedem ceva pe unul dintre geamuri. Fără folos, bineînţeles, pentru că toate draperiile fuseseră trase. 

- Oare ar trebui să încercăm să intrăm pe uşa din spate?, întrebă Robert.

- Cum să nu! Pentru că, dacă cineva e înauntru, sigur nu ne-a auzit, cu toată gălăgia pe care aţi făcut-o spărgând vaza aia. 

- Deci nu intrăm pe uşa din spate...

- VIP-urile nu intră prin spate niciodată, am zis dându-mi părul pe spate şi luând-o înainte. Bineînţeles, m-am retras de îndată ce am ajuns în prag, lăsându-i pe ei la înaintare. 

  Robert, în batjocură, a prin clanţa şi a apăsat-o. Tuturor ne-au dispărut rânjetele de pe faţă când aceasta chiar se deschisese. Am intrat pe vârfuri până în holul alb, luminat doar de lumina slabă a lanternei. 

- Unde s-a văzut lumina?

- În bucătărie, am răspuns. 

- Atunci acolo mergem.

  Am pornit spre bucătărie şi am tresărit când am văzut uşa deschisă şi dâra de lumină ce se prelingea pe sub ea. 

- Deci e cineva acasă, a şoptit Nicholas. 

- Tu eşti tipul cu karatele. Intră!, i-am spus.

  Ne-am ţinut respiraţia până Nicholas a apăsat clanţa şi a împins uşa încet, dar am răsuflat oarecum uşuraţi când am văzut-o pe doamna Jones, mama lui Robert, în mijlocul încăperii. 

- Mamă! Ce faci aici?, a întrebat-o Rob precaut, amintindu-şi probabil că nu ştim rolul ei în toată povestea asta. 

- Oh, Robert! Vino aici! 

  Am observat că plânsese, că rochia era puţin ruptă într-o parte şi că era - cu siguranţă - foarte, foarte speriată. M-am bucurat că Robert s-a apropiat de ea şi a luat-o în braţe, sperând că şi pentru ea îmbrăţişarea lui avea acelaşi efect liniştitor ca pentru mine. Nu conta nimic din ce îmi făcuse sau spusese. În momentul ăla conta că era mama lui Robert şi că era al naibii de speriată.
- Ce s-a-ntâmplat?, a întrebat Rob, dar nu am apucat să aud răspunsul pentru că cineva veni de la spate, mă prinsese cu braţe puternice, îmi pusese mâna la gură şi acum mă târa după el prin casă, probabil spre etaj.
  La naiba, m-am gândit. Oare fusese totul doar o diversiune? Dar, oricine ar fi văzut chipul sau felul în care Emilia Jones tremura, ar fi fost de acord cu mine că nu jucase teatru. Atunci poate fusese urmărită.
  În timp ce mâinile acelea puternice mă trăgeau după ele, speram doar ca Robert şi Nicholas să se mişte repede. Am ajuns la etaj şi am intrat în ceea ce fusese probabil dormitorul principal al casei. Acolo, destul de relaxată, stând pe un fotoliu, se afla Leah.
- Bună, scumpo!, mi-a zis. Nu ne-am văzut de mult, nu-i aşa? Am auzit că nu te-ai simţit foarte bine.
  Fusesem eliberată în sfârşit din strânsoarea aia, aşa că puteam vorbi. Aşa cum ghicisem de mai devreme, cel care mă târâse pâna acolo era nimeni altul decât Thomas Jones.
- Eu zic că tu eşti cea care nu arăta foarte bine de când ne-am văzut ultima dată.
- După cum ştii, să câştigi o bătălie nu înseamnă războiul. Deci...
- Voi realizaţi că Rob e jos sau pe drum încoace, nu?
- Şi? De ce crezi că ne e frică de micuţul tău Robert?, a întreat Leah aprinzând o ţigară..
- Voi de ce credeţi că mi-e frică de idiotul lui de tată şi de tine?
- Pentru că te considerăm cât de cât deşteaptă.
  În următorul moment, Robert, Emilia Jones şi Nocholas au dat buzna în cameră, bărbaţii având fiecare câte o armă decentă în mână de data asta - un cuţit. Am rămas uimită că uşa rămăsese deschisă. Am dat să fug înspre ei, dar tipul acela - Ben - , pe care nici măcar nu-l observasem până atunci, mă prinse de la spate şi îmi puse un cuţit la gât.
- Musafiri! Bine aţi venit!
- Las-o să plece!, a strigat Robert uitându-se urât la tatăl său.
- Îmi pare rău, dar nu prea am de gând să fac asta, a răspuns ticălosul.
- Cum poţi să faci aşa ceva?, a întrebat soţia lui, plângând. Suntem familia ta!
- Şi îmi mai şi amintiţi asta în fiecare zi...
- Dar... Ce ai cu fata asta? Ce ai cu ea de când s-a mutat lângă noi?
- Oh. Scumpo, fata asta are destule păcate lăsate ca moştenire, încât merită să o scap de ele.
- Crede-mă, nu trebuie să faci tu nimic, s-a băgat şi Robert.
- Şi fiul tău a fost destul de idiot încât să se îndrăgostească de ea. Destul de idiot încât să repete aproape orice greşeală pe care au făcut-o atâţia cu mama ei. Istoria se rerpetă uneori, asta-i drept. Dar de data asta nu putem lăsa să se întâmple asta. Robert, crede-mă, fata asta seamănă cu mama ei prea bine. Are sufletul la fel de negru ca al scorpiei ăleia. Nu are rost să te lăsăm să cazi şi tu şi atâţia alţii în capcana ei.
- Julia.., şopti Emilia. Mama ta e Julia. De ea îmi aminteai... Doamne...
  Pentru o clipă am crezut că va trece în cealaltă tabără, deşi chipul ei nu arăta ură, ci doar uimire. - Nu!, ţipă către soţul ei. Pe Julia te-am lăsat să o răneşti. Pe doamna Perez ai ... O, jigodie ce eşti! Ura de pe chipul ei mă făcea să mă întreb ce legătură avea ea cu bătrânica. Era singura mea rudă! Singura la care puteam apela oricând. Julia, apoi ea, apoi... Ce?! Fata asta? Ca să ce? Ca să răneşti o fiinţă nevinovată? Şi, pe deasupra, pe fiul tău?
  Am crezut că o să explodeze când s-a roşit toată, apoi a smuls cuţitul din mâna lui Rob şi a fugit spre soţul ei...

Sunshine