Capitolul 29

- Paris!, am strigat când am văzut-o pe Carmen, la aeroport.

- Paris şi nunta mea!

- Ce poate fi mai bine?

  Am sărit una în braţle celeilalte şi ne-am îmbrăţişat muuult, până să trec la Ethan. 

- Felicitări, porumbeilor!, am spus. 

  Până când toţi ceilalţi s-au salutat şi îmbrăţişat şi pupat, Carmen m-a luat deoparte şi a început să-mi povestească câte-n lună şi-n stele.

- Trebuie să mă ajuţi! Nu pot să mă descurc fără tine la aşa ceva. 

  Ştiam că se referea la nuntă. 

- Şi ştii şi tu ... cu Ethan nu pot să fac mai nimic.

- Bineînţeles. Bărbaţii şi nunţile... Ei doar trebuie să fie de acord cu orice spunem noi, atâta timp cât e în buget. 

- În sfârşit, cineva care mă înţelege. Ghici ce avem azi în program?

- Nu-mi spune!, am ţipat astfel încât tot aeroportul să mă audă.

- Probat de rochii!, am strigat Carmen şi cu mine la unison.

- Doamnelor, haideţi la maşină, ne-a spus Ethan. Până când nu vine cineva să ne dea afară...

  Robert stătea parcă împietrit, uitându-se la mine.

- Ce? N-ai mai văzut femei în febra unei nunţi?, îl întrebă Ethan.

- N-aş fi crezut că Tara...

- Lasă-l. E nou la de-astea, s-a băgat şi Nicholas.

  Am mers aşadar în micuţa casă a lui Ethan de la marginea Parisului. Micuţă o numise el, dar când am intrat am rămas cu gura căscată. Era o vilă cu un aer rustic, dar elegant. Doamne, cine era omul ăsta?
  Oricum, Carmen, Emilia şi cu mine nu am apucat să vedem mare parte din ea, pentru că am lăsat doar bagajele şi am pornit la vânătoarea de rochii de mireasă.

  Eram deja la al treilea magazin, când am hotărât să luăm o pauză şi să bem o cafea, pe o terasă drăguţă cum numai în Paris găseşti.
- Eu râdeam de tipele alea de la televizor care înnebunaeau de cum vedeau o rochie de mireasă, am zis.
- Ăsta e un blestem. Nu prea ai cum să scapi de el.
  M-am cutremurat auzind cuvintele mătuşii mele. Îmi aminteau de celălalt blestem pe care îl aveam pe cap şi care se numea Leah. Sentimentul de vinovăţie pe care îl aveam mă enerva deja. Oare chiar trebuise toată explozia aia? De ce nu sunasem pur şi simplu un spital de nebuni să se ocupe de toată gaşca ei? Bine, pentru că nu aş fi putut să conving pe nimeni că nu erau întregi la cap, dar...
- Tara! Gata, te-ai şi plictisit?
- Nu. Scuze, ce spuneai?
- Cu sau fără voal?
- Cu... Nu, fără. Dar îţi punem o floare frumoasă. Sau o agrafă cu perle.
- Ai dreptate. Oo, o să fie atât de frumos! Sper doar să fie vreme bună şi să nu trebuiască să mutăm ceremonia înauntru. Grădinile - pe care nu ai avut răbdare să le vezi - sunt superbe. Pline de trandafiri şi bujori. Dar buchetul meu o să fie din...
- ... bujori albi şi lăcrămioare. Nu te saturi să spui aceleaşi lucruri de zeci de ori?
- Sunt mireasă, sunt iertată. Dar tu nu te comporţi ca o domnişoară de onoare. Nu trebuie să mă contrazici sau critici. E practic interzis prin lege.
- Îmi pare rău. Deci, ce facem mai departe?
- Eu zic să găsim odată rochia aia, spuse Emilia. Apoi mergem să vedem Turnul Eiffel.
- De acord.
  Am plecat aşadar toate trei. Nici nu-mi puteam imagina ceva mai bune decât să hoinăresc prin Paris în căutare de rochii de mireasă, bârfind, după câteva luni atât de agitate.
- Deci... cum merge treaba cu tine şi Robert?, mă întrebă mătuşa mea în timp ce proba o rochie oribil de înfoiată, care arăta de parcă îşi pusese o perdea pe ea.
- Dă jos chestia aia! Şi treaba merge bine. Putem avea discuţia aia mai încolo?
- Cum să nu! Ajută-mă să-mi găsesc rochia!
- Bine, bine.
  M-am uitat în jur şi mi-am dat seama că ăla era cel mai mare şi mai frumos magazin în care fusesem în acea zi. Sau, mai degrabă, în viaţa mea. Acolo trebuia să îi găsesc rochia, nici nu se punea problema.
  Aşa că m-am pus pe treabă. Am căutat şi am căutat şi am căutat şi în vreo 15 minute am găsit-o. Era... perfectă. Atât de Carmen. Albă, vaporoasă, dintr-un material uşor, feminină, de vară, cu detalii complicate în partea de sus, o panglică de satin sub sâni şi simplă în rest. Era perfectă. Am luat-o şi am mers înspre cabina de probă în care se afla mătuşa mea.
- Carmen, ţi-am găsit rochia.
- Am mai auzit eu ast...Woooow! Tara, e...
- Perfectă, ştiu. Talie empire ca în Emma, nu prea multe deatalii, ... Încearc-o.
  Am ajutat-o să o îmbrace şi, când s-a întors înspre oglindă, i-am surprins uimirea şi încântarea de pe chip. Mai apoi, au urmat lacrimile.
- E superbă, a spus şi Emilia. Ei bine, cred că am rezolvat cea mai importantă parte a nunţii, nu? Şampanie, fetelor?

  Mergeam încet spre altar, încercând cu greu să par graţioasă, ţinând bucheţelul în mână. Am ştiut că mătuşa mea pornise când am observat că nimeni în afară de Robert nu se mai uita la mine. În sfârşit, ieşisem din centrul atenţiei. Rochia pe care o purtam părea atât de caraghioasă încât abia aşteptam să mă pot schimba în altceva după poze, pentru recepţie. Era scurtă, mult prea scurtă, de un portocaliu pastelat atât de clasic încât parcă nu eram eu. Slavă Domnului, nu mi-am rupt nimic până am ajuns la locul meu, din stânga miresei.
  Ethan părea de-a dreptul fascinat de Carmen. Era ca şi cum o ştia de-o viaţă, dar abia acum o vedea cu adevărat. Carmen era la rândul ei superbă, iar floarea din cocul de la ceafă o făcea să pară atât de radioasă, încât eram sigură că era cea mai frumoasă mireasă pe care o văzusem vreodată.
  De cum ajunse la altar, îmi întinse buchetul ei şi mă sărută pe obraz, apoi se întoarse spre norocosul ei mire, iar preotul începu slujba.
  În mai puţin de un minut, cineva din primul rând îmi întinse un bilet împăturat cu grijă. M-am uitat mai întâi cu atenţie la omul care mi-l dăduse, dar - din câte ştiam - era un văr de-al lui Ethan. L-am întrebat din priviri ce era cu hârtia aia şi mi-a arătat nepăsător omul din spatele lui. Deci cineva din spate trimisese biletul, astfel încât să ajungă la mine. Ei bine, proastă idee, pentru că nu aveam de gând să-l citesc până la finalul ceremoniei.
  L-am agăţat repede în panglica de la buchetul meu şi m-am întors iar spre miri, ca să pot urmări totul. După partea cu da-urile, care fuseseră rostite hotărât de ambii miri, Robert trebuia să scoată inelele. Nu mă aşteptam să le găsească din prima, dar nici să caute în fiecare buzunar fără să găsească absolut nimic.
  După ce toată lumea a râs bine de acel moment, Nicholas s-a ridicat din al doilea rând de scaune şi i le-a întins. O scurtă înjurătură rostită din vârful buzelor de Robert a pornit un alt val de râsete, apoi toată lumea a redevenit serioasă.
  Eu nu am mai rezistat foarte mult şi, de cum cei doi s-au sărutat, iar alaiul a pornit am scos bileţelul şi l-am deschis.
- Ce-i aia?, mă întrebă Robert.
- Eu ştiu? Cred că cineva a făcut o pasiune pentru domnişoara de onoare şi îmi trimite bileţele.

  Hei, piersicuţă, crezi că meritaţi o zi atât de frumoasă? Eu nu prea cred, din moment ce tatăl lui Rob şi Ben sunt încă în spital, iar mie îmi lipseşte ceva piele. Eu zic să fiţi atenţi. -L


  Instinctiv, m-am uitat repede în jur, dar nu am văzut pe nimeni suspect.
- Ce facem acum?, m-a întrebat Rob.
- Nu ştiu. Dar ştii care-i partea cea mai rea? Nici măcar ei nu-i place rochia mea... Acum zâmbeşte, fii cu ochii în patru şi hai la poze, am zis aranjându-i papionul.
  Nu avea să-i strice ziua asta lui Carmen. Nu aveam să-i da voie.

Sunshine