marți, 11 octombrie 2011

Iubeste-o! Capitolul 3: Trecut

http://tulipandsunshine.blogspot.com/p/iubeste-o.html


- Care e povestea ta?
- Povestea mea? Nu mai fusese întrebată aşa ceva de multă, multă vreme. Da, oamenii erau curioşi. Dar nu îndrăzneau să îi spună nimic.
- Da, ştii tu... Unde te-ai născut? De unde vii? De ce te-ai izolat aşa?
- De ce întrebi?
- Oamenii ar trebui să vorbească cu cineva, nu să ţină totul în ei. Tu ne-ai învăţat asta.- Şi te-ai gândit că ar trebui să vorbesc cu tine. Se opri câteva clipe şi căzu pe gânduri. Îmi place ideea.
  Oare chiar îi plăcea? Bineînţeles că da. Ed avea nevoie să uite de ale lui pentru ceva vreme. O poveste ca a ei îl va ajuta. Şi ea... Da, ar fi trebuit să lase pe cineva să o asculte.
- M-am născut în Copenhaga.
- Copenhaga?!
- Da. De unde şi accentul meu perfect.
- De suntem, din acelaşi oraş. Nu m-aş fi gândit.
- Doar că, atunci când tu te-ai născut toată ţara sărbătorea. Ei bine, am stat în Danemarca până pe la 6 ani. Mama murise la naştere, dar tata se descurcase foarte bine cu mine. Era pictor, dar mai avea câteva afaceri prin Londra şi trebuia să călătorească des acolo. În cele din urmă, când aveam vreo 6-7 ani ne-am mutat în Londra. Am stat acolo până când a trebuit să merg la liceu. Erau ani foarte frumoşi în Anglia. Verile ni le petreceam de cele mai multe ori în sudul Franţei, într-un orăşel din Provence sau prin Europa. Tata avea mulţi prieteni peste tot, care ne primeau oricând cu braţele deschise. Apoi, când am început liceul, am făcut o schimbare destul de mare. Ne-am mutat în San Francisco. Lăsasem mulţi prieteni în Londra şi mi-a fost mai greu să mă acomodez. Dar era liceu, iar eu trăiam o adevărată viaţă de artist boem în San Francisco, cu care tata era de acord atâta timp cât nu întreceam unele limite. Mi-am făcut prieteni pe care credeam că voi putea să-i păstrez toată viaţa.
  Se opri şi se întinse după sticla de vin pentru a-şi reumple paharul. Dar, după ce facu asta, nu-şi reîncepu povestea. Abia atunci Ed îşi dădu seama că avea ochii umezi.
- Apoi v-aţi mutat din nou? Aici?
- Da, dar nu aici.
  Îi era atât de greu să vorbească despre asta? Până acum îi fusese mult mai uşor decât crezuse.
- Unde?
- New York.
  Era atât de tulburată, iar Edvard deveni tot mai curios. New York-ul îi schimbase cumva viaţa. Dar cum?
- Ce s-a-ntâmplat la New York, Lorelei?
- Aveam 18 ani când ne-am mutat acolo. Atât eu cât şi tata pictam. Eu mai lucram şi part time într-o librărie.
  Îşi căuta cuvintele cu mare grijă acum.
- Nu eram sigură de ce aveam să fac mai departe. Adică, voiam să pictez. În rest, nu prea conta. Am hotărât să nu mă gândesc la asta o vreme. Mergeau toate destul de bine.
  Se opri şi de data asta se părea că nu mai voia să spună nimic.
- Nu mai vrei să continui?, întrebă Ed.
- Nu astăzi. Mâine am putea relua discuţia asta, bine?
- Dar... Prima seară?
- Fiecare regulă are şi o excepţie. Iată excepţia!
  După o pauză, adăugă:
- Ştii de ce îmi e cel mai dor din tot trecutul meu?
- De ce?
- Golden Gate. În fiecare dimineaţă, la 7 eram acolo. Cel mai mult îmi plăceau dimineţile ceţoase. Întotdeauna m-am gândit că viaţa seamănă cu Golden Gate-ul în ceaţă. Ştii că trebuie să mergi drept înainte ca să ajungi la celălalt capăt, ştii că e acolo, dar nu îl poţi vedea. De fapt, nu poţi vedea foarte mult înaintea ta.

Sunshine

2 comentarii:

Ne gasesti si pe Twitter: Tulip si Sunshine si Facebook