Early winter

Mă uit în ochii tăi şi - deşi destul de vag- pot să desluşesc un peisaj. Arată exact ca începutul unei ierni.
  Frunzele- care au început deja de mult să se usuce- sunt luate prin surpindere de vântul nemilos, care le ridică până în văzduh, ca mai apoi să le lase să cadă neajutorate. Copacii bătrâni, deşi au mai trecut de nenumărate ori prin aşa ceva, deşi par obişnuiţi cu capriciile iernii, încep să plângă de câte ori vântul le loveşte crengile. Acestea, la rândul lor, se luptă să mai păstreze câte o frunză- două pe ici-colo.
  Dar de ce să ne minţim? Ştim amândoi că frunzele vor fi risipite una câte una mai devreme sau mai târziu. Ştim că iarna a sosit- poate mult prea devreme. Ştim că, încă de la sfârşitul verii, trebuia să ne aşteptăm la asta. Ştim că e un început al sfârşitului.
  Spunem că ne e cald, în ciuda faptului că fiori reci ne cuprind când şi când, parcă îngheţându-ne sângele în vine. Mai are rost să ne minţim? Nu, bineînţeles că nu. De fapt, nu îmi dau seama cum ne permitem să ne minţim astfel când primele ninsori au trecut deja. E doar o chestiune de timp de acum înainte. Doar o aşteptare. Aşteptăm ca gerul distrugător să ne spulbere şi ultima speranţă- atunci se va fi sfârşit cu adevărat.
  Din păcate, văd în ochii tăi că un viscol ugicător e la o mică distanţă de noi. Prea multă presiune...
  Ne e dor amândurora de primăvară, de vară, dar... Toate astea par atât de îndepărtate încât începem să ne îndoim că au existat cu adevărat...

  Şi aş vrea atât de mult să fac ceva, să schimb ceva, să fac ca totul să fie bine din nou... dar pot eu lupta cu natura?

Sunshine